Azi am fost la o plimbare cu doi prieteni. Ne-am oprit intr-un loc public, o gradina, pe o banca. Cum stateam de vorba, la un momentdat trece un om, care era trecut de o varsta. Se plimba singur si se observa dupa chip, ceva lipsea.
Prima oara mi-am zis "E un om batran, cine stie ce griji sau boli are pe cap?"
A doua oara am crezut ca " Ei bine, poate nu o duce prea bine cu pensia, sau s-a certat cu un membru al familiei"
Dar a treia oara mi-am dat seama ca totusi suferea de singuratate. Era singur intr-o gradina publica. Fara prieten, fara sotie, nepot, fiu/fiica. Asta dintr-odata mi s-a parut un lucru extrem de dureros. M-a cuprins o tristete, pentru ca in acesti 16 ani ai mei simt ca nu m-am comportat cum trebuie de multe ori. Si am pierdut multi prieteni.
Asa cum am mai avut intr-o postare de acum cateva luni, un prieten poate insemna cat o comoara pentru unii. Si totusi noi intoarcem spatele, si cand ne dam seama ca am gresit... e prea tarziu.
Totusi intr-un fel zambesc, pentru ca mi-am dat seama de greseala facuta acum. Daca era mai tarziu, putea sa fie prea tarziu.
dragut blogul!
RăspundețiȘtergere